Sunday, August 12, 2007

Sfori

E lumea plină de culori
și-mi place să m-ascund de noi
printre pernele albe,
moi.
S-adorm în ropotul de ploi
lângă fereastră.
Aşa de simplă-i lumea noastră!
Şi viaţa-i ca un ghem de sfori.
Perfect la-nceput;
... atât de încurcat apoi.
Şi îl vom descurca doar noi.
Da, lumea e plină de culori.
Chiar când e soare sau sunt ploi.

Monday, August 6, 2007

Epava

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei. Printre ele zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite maroniu şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali, dar care încă mai e capabilă de a face o ultimă călătorie.

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi murdare dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împânzite de mirosul de ghenă. Nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie și lipsa puterii de a înțelege.

Mergând cu trenul acesta descopăr acel loc unde se întrepătrund cele două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, duhnesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice...

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită și urâtă, senilă sau poate prea lucidă pentru un sfârșit așa trist.

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?

Monday, July 30, 2007

Nisip între degete

Îmi zboară gândurile departe...
Se pierd în zare,
în depărtare,
înspre gândurile tale,
se joacă un pic împreună
şi zboară iară,
spre părul tău cu miros de seară,
de vară,
de câmp şi de cicoare...
Şi aflu,
zâmbind,
că ai incă nisip
între degetele
de la picioare.

Friday, July 27, 2007

Lumea e simplă

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie centrală, unde maşinile nu încetează să treacă aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum mișună, cum caută, cum fug, de ei atârnând gânduri, frici, idei, întrebări.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume.

E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte... Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este.

Fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Pentru fiecare există aceeaşi lume, dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin transformabilă.

De fiecare dată când lumea e prea complicată, eu o desfac cu mintea şi o schiţez cu un creion care ajunge să fie din ce în ce mai bont. O re-construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu. Ce uremază?

Tuesday, July 24, 2007

Trecere

Trece timpul prin timp
și se cerne spaţiu
prin ceasul ce ticăie
inegal.
Curg cuvinte
prin geamuri crăpate în joacă
Topind clipe neîncepute
sau neterminate.

Mi se pare,
ca şi ţie, de altfel,
că trăim un demult.
Că se fac clipele un fel de vânt
şi rup frunze în zborul lor nebunesc
şi iau vara cu ele şi departe o duc!

Mi-e frică acum,
şi într-un inevitabil avânt
îţi iau mâna-ntr-a mea
şi mă unesc cu timpul,
ca să-mi dau seama
că eternă
este numai trecerea.

Friday, July 20, 2007

după-amiază de vară

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje...

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?


Wednesday, July 18, 2007

Vis rotund

Somnul se pitise în ea
şi aşa,
adâncă şi strânsă ca un copil
dormea.
Iar pleoapele ei striveau către colţuri
mici lacrimi de vise.
... neştiute şi neatinse.
Şi-o geană curbată de dulcele somnului
uneşte o zare cu cealaltă.
Şi-ntre ele,
între zări şi stele,
mi-nchide un gând.
... neştiut şi neatins:
vreau s-adorm adânc şi strâns ca un copil
şi să visăm amândoi
acelaşi vis.