E aproape ora 4:00 dimineaţa. Sau noaptea... Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult.
Nu ştiu în ce colţuri de case se ascund alte gânduri. Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment, liniştea profundă dar fragilă a nopţii.
Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului.
Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului. Şi pentru că e doar aparentă, mă cufund în mirosul dulce al acestui suflet, trezind un foşnet scurt de cearșaf şi un zâmbet.
E atât de târziu pentru ieri... şi atât de devreme pentru azi...