că simt cum mâine ia locul unui azi neterminat.
Sunday, June 13, 2010
Thursday, June 10, 2010
Pe drum
Când ne-am pierdut, tu erai deja departe
şi nu te mai puteam prinde de mână.
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut o vreme.
Oricum nu te uitai la mine: rămăseseşi undeva, în urmă,
– sau poate o luaseşi înainte? –
şi părea că încerci să găseşti ceva ce pierduseşi pe drum.
După aceea, mi-am pierdut şi eu, în fiecare zi, câte un lucru:
ba un cuvânt rupt, ba vreo bucată de suflet. Oamenii
călcau peste ele, iar uneori li se lipeau de tălpi
şi încercau să se şteargă de câte o bordură.
Dar ce contează, mi-am zis. Oricum cei de la primărie
vor veni şi vor face curat. Mâine,
nimeni nu va mai găsi nimic.
Şi poate că e mai bine aşa.
şi nu te mai puteam prinde de mână.
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut o vreme.
Oricum nu te uitai la mine: rămăseseşi undeva, în urmă,
– sau poate o luaseşi înainte? –
şi părea că încerci să găseşti ceva ce pierduseşi pe drum.
După aceea, mi-am pierdut şi eu, în fiecare zi, câte un lucru:
ba un cuvânt rupt, ba vreo bucată de suflet. Oamenii
călcau peste ele, iar uneori li se lipeau de tălpi
şi încercau să se şteargă de câte o bordură.
Dar ce contează, mi-am zis. Oricum cei de la primărie
vor veni şi vor face curat. Mâine,
nimeni nu va mai găsi nimic.
Şi poate că e mai bine aşa.
Saturday, May 22, 2010
Vise cu capac
Trebuie să iau un borcan,
să îl spăl bine,
să găsesc un capac bun
şi să pun acolo visele,
ca să nu fugă.
să îl spăl bine,
să găsesc un capac bun
şi să pun acolo visele,
ca să nu fugă.
Saturday, May 15, 2010
Citind-o pe mama
Am scris la cursul de jurnalism narativ predat de Cristi Lupşa în primăvară, la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), un eseu personal despre cum am descoperit la un moment dat acea parte din mama mea pe care mult timp nu am putut-o vedea deloc. Nu cred că o ţinea ascunsă, sau mascată, ci mai degrabă eu eram prea necopt ca să o văd, să o simt. Noroc cu două întâmplări care au ridicat perdeaua care mi se părea că ne separă din ce în ce mai mult. Au fost începutul descoperirii mamei într-un mod ireversibil. Mama părea, dintr-o dată, o combinaţie subtilă între o mamă, o femeie şi o adolescentă. Iată cum:
"Când am văzut-o pe mama plângând prima dată aveam 16 ani şi mă confruntam deja de ceva timp cu problemele adolescenţei. Pistruii mă nemulţumeau; la fel şi culoarea roşcată a părului sau manifestările excentrice ale câte unui coş. Voiam să fiu mai înalt, mai bătăios şi visam să mă răzbun pe colegii de clasă care îmi făceau zile fripte. Chiar şi mama devenise o problemă, pentru că nu părea să mă înţeleagă deloc în acea perioadă.
Părinţii mei s-au despărţit în 1988, când eu aveam un an. Nu îmi amintesc nimic. Nici măcar cum tatăl meu a venit şi m-a ridicat în braţe pentru ultima oară. De atunci, mama a încercat să ţină loc pentru amândoi şi s-a descurcat atât de bine, încât niciodată nu am simţit nevoia să plec pe drumuri să-mi caut tatăl.
În adolescenţă, însă, au început să se işte din ce în ce mai des discuţii lungi pe aceleaşi teme: hainele pe care le purtam, părul (pe care ea l-ar fi vrut mai lung), tonul cu care mă adresam, lipsa de răbdare, şi mai ales ora de culcare, ce începuse să înainteze din ce în ce mai mult în noapte, pentru că obişnuiam să-mi scriu gândurile într-un caiet gros, de matematică, pe care mi-l dăruise chiar ea. Ajunsesem să mă întreb dacă voi apuca să mă mai înţeleg vreodată cu mama. Părea că nu.
Până într-o după-amiază friguroasă de februarie, în 2004..."
Puteţi citi restul aici, în rubrica Think Outside the Box de pe Hotnews.ro.
Sunday, February 21, 2010
Prima staţie
Nu ştiu cum au trecut ultimele luni...
Multe zile au semănat împrejur doar întrebări;
multe au semănat răspunsuri ciudate.
Unele dintre ele au semănat cu cele pe care le credeam
uitate de tot şi lăsate undeva, în spate, pe drum.
Altele mi-au părut reci,
precum obrajii tăi atunci când e aproape iarnă.
Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea...
Nici măcar nu te cunosc. Totuşi,
tu îmi zâmbeşti şi te faci că înţelegi.
Desenezi din picior un ritm, de pe scaunul de vizavi,
şi te pregăteşti să cobori la prima staţie.
Multe zile au semănat împrejur doar întrebări;
multe au semănat răspunsuri ciudate.
Unele dintre ele au semănat cu cele pe care le credeam
uitate de tot şi lăsate undeva, în spate, pe drum.
Altele mi-au părut reci,
precum obrajii tăi atunci când e aproape iarnă.
Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea...
Nici măcar nu te cunosc. Totuşi,
tu îmi zâmbeşti şi te faci că înţelegi.
Desenezi din picior un ritm, de pe scaunul de vizavi,
şi te pregăteşti să cobori la prima staţie.
Tuesday, February 9, 2010
Fulgi peste tot
Ninge de trei zile şi sunt fulgi peste tot.
Zboară în jos şi-n sus şi mi se prind de gene.
Chiar şi sub perna ta preferată au intrat câţiva.
Eu, în schimb, iarăşi nu m-am putut abţine azi
şi am furat trei bomboane când nu erai în cameră.
Apoi am îmbrăcat ambalajele într-unul singur,
astfel încât să semene cu o bomboană nedesfăcută,
pe care am pus-o la loc.
Nu ştiu pe cine vreau să păcălesc,
dar zâmbetul lăsat în fugă
pe globul galben cu căsuţă şi drum albe
îmi spune că şi de data asta scap.
Iar dacă vei vrea şi vei vrea să desfacem împreună „surpriza”,
în locul bomboanei promit să-ţi îndeplinesc o dorinţă.
De exemplu, ce-ai zice de o plimbare cu sania cea veche
pe sub stâlpii aburiţi?
Zboară în jos şi-n sus şi mi se prind de gene.
Chiar şi sub perna ta preferată au intrat câţiva.
Eu, în schimb, iarăşi nu m-am putut abţine azi
şi am furat trei bomboane când nu erai în cameră.
Apoi am îmbrăcat ambalajele într-unul singur,
astfel încât să semene cu o bomboană nedesfăcută,
pe care am pus-o la loc.
Nu ştiu pe cine vreau să păcălesc,
dar zâmbetul lăsat în fugă
pe globul galben cu căsuţă şi drum albe
îmi spune că şi de data asta scap.
Iar dacă vei vrea şi vei vrea să desfacem împreună „surpriza”,
în locul bomboanei promit să-ţi îndeplinesc o dorinţă.
De exemplu, ce-ai zice de o plimbare cu sania cea veche
pe sub stâlpii aburiţi?
Thursday, January 28, 2010
Gardul
Am acasă un gard de fier mare, verde,
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă
scârţie uşor;
poarta se deschide
aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer
câte un zâmbet ruginit.
Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă
scârţie uşor;
poarta se deschide
aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer
câte un zâmbet ruginit.
Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.
Subscribe to:
Posts (Atom)