Sunday, September 23, 2007

Pe sine se

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil;
aproape inexistent...
Aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu,
iar corpul meu se aude pe sine
şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte
o oglindă
şi nu realizează că el
este acelaşi cu proiecţia ciudată
din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii
îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele,
dar nu simt că le mişc eu,
aşa cum nu simt că inima
o fac eu să bată.
Sunt eu,
dar eu sunt mai mult eu
fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult
prin celelalte lucruri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva
sunt mai mult un alt eu
decât eu.

Tuesday, September 11, 2007

În trenul de noapte

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor... Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri ...

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printre scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului ...

Monday, September 3, 2007

Să opresc

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult...

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devine-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să opresc...
totul.
Ca să-nţeleg.

Wednesday, August 29, 2007

Nesfârşit ...

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs feminin rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de exemplu, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani în apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşuleț împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lângă bucata de ramură ruptă acum ceva timp din cireșul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu când aveam 6 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând. Nici nu mi-o mai amintesc aşa bine.

Uneori închidem unele capitole din viaţă pentru totdeauna fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă. Conștientizăm abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva. Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va întâmpla din nou.

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, gonind spre stație, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent.

La fel se și închid, urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului.

Friday, August 24, 2007

De nouă ori câte nouă

Se înnorează
de parcă lumea mi-ar citi gândurile
şi s-ar face una cu ele
şi invers.

Aşa că zâmbeşte-mi şi iubeşte-mă,
atinge-mă şi sărută-mă din nou
şi de nouă ori
câte nouă.

Ca nu cumva să mă-ntristez
şi să-nceapă să plouă.

Tuesday, August 21, 2007

Oare chiar e noapte?

E noapte şi în bezna care se întinde de aici până la graniţa doar ghicită a orizontului nu e nimic. E doar un de gol negru, ca o apă, în care dacă aş sări, aş cădea la infinit, ca într-un coşmar ce s-ar derula încontinuu, la nesfârşit. Şi cel mai rau e că în bezna asta, fie că ţin ochii închişi, fie că-i deschid, nu văd nimic şi mi se pare ciudat şi înfricoşător. Mi se pare imposibil şi mă întreb dacă mai văd sau dacă nu cumva lumina a disparut pentru totdeauna. Dacă nu cumva voi muri aşa, fără să mai văd vreodată ceva, fără să mai ating vreun lucru cu degetele în afară de propriul meu corp.

Mă sperii şi în întunericul ăsta spaima capătă o altă formă. Pentru o fracţiune de secundă, simt cum frica mă sufocă, simt cum totul parcă se învarteşte în jur. Apoi urmează colapsul şi panica se stinge mai repede chiar decât a apărut. Rămâne doar o impresie de insecuritate dusă la extrem şi, după momente care nu ştiu cât timp au înghiţit, îmi dau seama că în acest gol tot ce pot să fac e să mă gândesc. La orice. Pentru că nu ştiu când se va sfârşi, dacă se va sfârşi vreodată ...

Mi se pare ciudat că îmi obosesc ochii dacă îi ţin deschisi şi privesc întunericul şi imediat ce conştientizez asta simt că nu mai pot rezista cu ei deschisi şi îmi dau lacrimile de usturime. Apoi încep să mă obişnuiesc şi nu îi mai deschid, iar prin faţa lor mi se derulează aleatoriu si fără să-mi doresc, imagini din viaţă pe care le uitasem sau la care nu mă mai gândisem de mult timp. Îmi amintesc de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani şi îmi dau seama că de prea multe ori uit că de fapt oamenii sunt cei mai importanţi în lumea asta, pentru că de la ei primesc cele mai importante lucruri şi cu ei îmi trăiesc amintirile. Mi-e dor de foarte multe clipe care au trecut ...

Sunt auto-distructiv uneori şi asta mă costă poate mai mult decât pot plăti. Îmi amintesc de versurile mai multor melodii şi aş vrea să le pot asculta. Aş vrea măcar atât. Şi ţip: Vreau!! Numai atat vreau! Aş lovi ceva, dar n-am curaj să mă ridic. Dau cu mâinile în stânga şi în dreapta şi merg în genunchi înspre înainte, însă nu găsesc nimic. Mai rău e că acum mă simt şi mai nesigur, fiindcă am plecat din locul acela iniţial...

Dintr-o dată mă simt obosit şi am impresia că locul pe care stau devine moale şi textil. Seamănă cu un aşternut răvăşit dar foarte mare, pentru că oricât îi caut marginile nu i le pot găsi. Apoi obosesc din nou şi ceva ciudat mă face să mă simt în siguranţă şi mă las pradă locului, oricum ar fi şi orice ar urma.

În plus, acum, când sunt în bezna asta nesfârşită, mi-e aproape imposibil să îmi mai pot da seama dacă au trecut ani sau numai cateva clipe din momentul când a început totul, îmi dau seama că singurul lucru pe care mi-l pot dori este să se facă lumină şi astfel să o pot lua de la capăt. Fără să uit însă, ceea ce am învăţat în cel mai simplu stadiu al lumii - nimicul.

Sunday, August 12, 2007

Sfori

E lumea plină de culori
și-mi place să m-ascund de noi
printre pernele albe,
moi.
S-adorm în ropotul de ploi
lângă fereastră.
Aşa de simplă-i lumea noastră!
Şi viaţa-i ca un ghem de sfori.
Perfect la-nceput;
... atât de încurcat apoi.
Şi îl vom descurca doar noi.
Da, lumea e plină de culori.
Chiar când e soare sau sunt ploi.