Tuesday, February 13, 2007

Fugă

Raze sălbatice
pătrund prin fereastră
şi perna-mi udă de ele
zâmbeşte dulce
spre colţul întunecat
unde m-am ascuns
de o lume pierdută.

Thursday, January 25, 2007

O zi

O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.

Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd... care există. Este filmul în care suntem şi noi actori.

Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu.

Un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Niște studenţi vorbeau despre "cum să facă ceva fun"; un bebeluș învăţa, într-un părculeţ, să meargă; doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi "filmuleţul". pentru ca mă gândeam la această discrepanță între poveștile lor. Mă gândeam la suferințele unora. Dar apoi am dat peste vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: "Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică...".

Monday, January 22, 2007

Oameni şi idei

Într-o zi am plecat să-mi caut ideile.
Le-am căutat mult...
Le-am căutat,
şi când le-am găsit
nu mai păreau ele.
Păreau a nu mai fi ale mele.
Păreau...
Abia se zăreau.
Şi când nu le mai vedeam
le ghiceam.
Sau măcar încercam.

El mi-a spus :
- Oamenii nu-s propriile lor idei,
chiar dacă seamănă cu ei.

Tuesday, January 9, 2007

Fân

Miroase a fân
şi un ceas nevăzut
ticăie undeva... departe.
Amintirea clipei pierdute
se zbate ca un fluturaş de câmp,
prins în pânza meticuloasă a timpului.

Saturday, September 23, 2006

Acceptare

Afară a început să plouă. E toamnă şi frig, iar picăturile reci se sparg pe frunzele uscate de pe jos sau fac cercuri în băltoacele murdare de pe stradă. Se văd umbrele singuratice şi câteva maşini cu farurile aprinse claxonează departe, înspre capătul străzii. Apoi se lasă liniştea şi numai sunetul înfundat al ploii răzbate de afară.

În cameră se aude uşor ticăitul ceasului, iar din glastră trandafirii zâmbesc palizi, aproape uscaţi. Numai cele 3 fire de regina-nopţii, culese de aseară, împrăştie un miros plăcut şi dulce, ca un sărut de adio al verii. A venit toamna. Am reuşit să mă împac cu ideea că vara a trecut şi vor urma zile reci şi ploiase. Apoi va ninge şi totul va fi alb. Iar eu voi fi tot eu. Şi sunt fericit că vara a plecat de tot. E bine să fie toamnă.

Friday, August 4, 2006

Întrebare

- Spune-mi, l-am întrebat într-o zi, ce înseamnă să reuşeşti?
- Înseamnă să crezi.

Thursday, August 3, 2006

Castelul

E înnorat. Plaja e pustie. Valurile udă malul într-un du-te-vino zbuciumat şi totuşi lent. E o poveste greu de pătruns în această îmbrăţişare pătimaşă a uscatului cu marea, pe care mai degrabă o simt decât o înțeleg.

La câţiva metri de mine stă uitat un castel de nisip, dărâmat într-o parte de vreun picior grăbit și neatent. Aşteaptă resemnat valurile. Mâinile care l-au modelat sunt acum departe, poate. În vreo cameră de hotel sau în vreun rapid de Mangalia-Bucureşti, tăind grăbit câmpiile pline cu floarea-soarelui. Pe nisipul uşor umed se disting încă urme de paşi, uitate de suflete străine, într-un oraş străin, la un capăt de lume. E încă vară...