Friday, August 13, 2010

O scurtă călătorie

Tu ai observat că timpul
niciodată nu merge singur?
Ne ia şi pe noi cu el
într-o călătorie,
mai lungă la-nceput,
apoi din ce în ce mai scurtă
şi mai uşor de înţeles.

Thursday, August 5, 2010

Câte ceva despre finanţe

Dumnezeu are o contabilitate a lui proprie,
şi un buget temporal pentru fiecare:
vreo trei ani pentru un şoarece,
cam zece pentru o mâţă,
până la şaptezeci pentru o broască ţestoasă
şi cam tot atât şi pentru oameni,
cu diverse variaţii – mai mici sau mai mari –
în funcţie de nişte criterii
cât se poate de iraţionale.
Nu ştiu însă de ce am impresia
că foarte rar bugetul acesta ajunge să se epuizeze
definitiv şi să trebuiască suplimentat.

Thursday, July 1, 2010

Faţă în faţă

- Uneori mă priveşti din oglindă fără un scop anume.
Te strâmbi sau zâmbeşti, îţi încreţeşti uşor sau adânc ridurile:
sunt toate la locul lor; ba din când în când mai apare câte unul
în funcţie şi de starea
vremii interioare.

Din oglindă mă priveşti fix în ochi.
Se întâmplă dimineaţa sau seara, uneori chiar
târziu în noapte. Nesomnul nu face bine, desigur,
aşa că ar fi bine să reconsideri acest program
nesănătos. Mă rog...

Oricum, când mă priveşti din oglindă
o faci cam în acelaşi fel, repetitiv cumva:
eşti fericit, dezamăgit, obosit, ca nou, îţi faci curaj, te pregăteşti să sari.
Uneori nici măcar nu mă vezi.
Dar ignoranţa e reciprocă, ştii bine.

- Când te privesc din oglindă, ştiu că părţi din tine au murit deja.
Nu, nu e vorba de aliajul dinafară, eu vorbesc despre amalgamul interior.
Aşa că ar fi bine să ai grijă
la efectul diferitelor substanţe corozive
cum e fluxul gândurilor.

Sunday, June 13, 2010

Spre dimineaţă

Sunt atât de treaz
că simt cum mâine ia locul unui azi neterminat.

Thursday, June 10, 2010

Pe drum

Când ne-am pierdut, tu erai deja departe
şi nu te mai puteam prinde de mână.
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut o vreme.
Oricum nu te uitai la mine: rămăseseşi undeva, în urmă,
– sau poate o luaseşi înainte? –
şi părea că încerci să găseşti ceva ce pierduseşi pe drum.

După aceea, mi-am pierdut şi eu, în fiecare zi, câte un lucru:
ba un cuvânt rupt, ba vreo bucată de suflet. Oamenii
călcau peste ele, iar uneori li se lipeau de tălpi
şi încercau să se şteargă de câte o bordură.

Dar ce contează, mi-am zis. Oricum cei de la primărie
vor veni şi vor face curat. Mâine,
nimeni nu va mai găsi nimic.
Şi poate că e mai bine aşa.

Saturday, May 22, 2010

Vise cu capac

Trebuie să iau un borcan,
să îl spăl bine,
să găsesc un capac bun
şi să pun acolo visele,
ca să nu fugă.

Saturday, May 15, 2010

Citind-o pe mama

Am scris la cursul de jurnalism narativ predat de Cristi Lupşa în primăvară, la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), un eseu personal despre cum am descoperit la un moment dat acea parte din mama mea pe care mult timp nu am putut-o vedea deloc. Nu cred că o ţinea ascunsă, sau mascată, ci mai degrabă eu eram prea necopt ca să o văd, să o simt. Noroc cu două întâmplări care au ridicat perdeaua care mi se părea că ne separă din ce în ce mai mult. Au fost începutul descoperirii mamei într-un mod ireversibil. Mama părea, dintr-o dată, o combinaţie subtilă între o mamă, o femeie şi o adolescentă. Iată cum:

"Când am văzut-o pe mama plângând prima dată aveam 16 ani şi mă confruntam deja de ceva timp cu problemele adolescenţei. Pistruii mă nemulţumeau; la fel şi culoarea roşcată a părului sau manifestările excentrice ale câte unui coş. Voiam să fiu mai înalt, mai bătăios şi visam să mă răzbun pe colegii de clasă care îmi făceau zile fripte. Chiar şi mama devenise o problemă, pentru că nu părea să mă înţeleagă deloc în acea perioadă.

Părinţii mei s-au despărţit în 1988, când eu aveam un an. Nu îmi amintesc nimic. Nici măcar cum tatăl meu a venit şi m-a ridicat în braţe pentru ultima oară. De atunci, mama a încercat să ţină loc pentru amândoi şi s-a descurcat atât de bine, încât niciodată nu am simţit nevoia să plec pe drumuri să-mi caut tatăl.

În adolescenţă, însă, au început să se işte din ce în ce mai des discuţii lungi pe aceleaşi teme: hainele pe care le purtam, părul (pe care ea l-ar fi vrut mai lung), tonul cu care mă adresam, lipsa de răbdare, şi mai ales ora de culcare, ce începuse să înainteze din ce în ce mai mult în noapte, pentru că obişnuiam să-mi scriu gândurile într-un caiet gros, de matematică, pe care mi-l dăruise chiar ea. Ajunsesem să mă întreb dacă voi apuca să mă mai înţeleg vreodată cu mama. Părea că nu.

Până într-o după-amiază friguroasă de februarie, în 2004..."

Puteţi citi restul aici, în rubrica Think Outside the Box de pe Hotnews.ro.