Saturday, May 18, 2019

Printre ramuri


Trebuie să-ți mărturisesc
că m-am împrietenit
iremediabil
cu un copac.

Nu, nu mi s-a părut...
Te uitai exact în ochii mei
când am dat mâna cu el.
E un copac de-adevăratelea.
Cu nume, prenume, CNP,
chiar și data când a fost plantat
aici
în acest aeroport.
Le are pe toate
gravate pe undeva...
Doar că
nu am avut noi
timp să le căutăm.

Da, e un copac ca toți ceilalți,
dar are un ceva
aparte.
Un je ne sais quoi,
sau un soi de vino-n-coa.
(Uite că rimează!)
Am văzut eu, sigur,
m-am uitat bine de tot la el,
printre șuvitele părului tău
când stăteai deasupra mea
și mă mușcai încet de ureche.
Are o coroană mare
și niște frunze palmate, mici,
de parc-ar prinde
și-ar ține ușor
cu ele
puținul timp 
pe care-l avem împreună.

Azi am așa o stare electrizant de ritmată
care pornește din piciorul tău
ce se joacă peste al meu
și urcă până la suflet,
în timp ce tu citești
din această carte
cu o pată portocalie pe prima pagină
de la mandarina
pe care o decojeai neatentă.
Apreciez la el
– despre copacul nostru zic –
că locuiește în aeroport.
Mi se pare un gest
de mare curaj
să prinzi rădăcini în locul acesta
unde oamenii
nu opresc niciodată.

Nici n-ai cum să-ți faci prieteni,
pentru că pe aici
fiecare are un alt loc
către care se grăbește.
Nimeni nu ia vreodată taxiul
sau autobuzul de noapte
ca să vadă un copac.
(Bine, în afară de noi...)
Și totuși, el crește aici, falnic,
la o aruncătură de băț
de automatul care dă tichete de parcare.
Oamenii din mașini
văd copacul preț de doar 2 secunde,
cât durează curba molatecă de lângă el.
Îi aruncă o privire pierdută,
sau văd direct prin el
și merg mai departe.

Numai noi nu ne putem lua ochii
de la acest copac,
care între timp
a crescut și înăutrul nostru
și a prins în ramurile lui
gânduri ascunse,
idei îndrăznețe,
și sentimente
atât de ușoare
încât le ține cu frunzele lui palmate
ca să nu fugă.

Pentru că la înălțimea asta,
a vârfului său,
trec doar păsări, și nori,
și vântul de după-amiază.
Iar inimile noastre, uite,
au ajuns pe creanga
cea mai de sus
și ating o stea.

Thursday, December 27, 2018

Mâini hotărâte

Aș zice
că uneltele astea
sunt goale pe dinăuntru...
Unde altfel ar putea încăpea
toate poveștile pe care le spun
cu fiecare muchie,
cu fiecare nod,
cu fiecare așchie sărită,
cu fiecare moment
în care niște mâini hotărâte
(ale aceluiaș om,
pe care l-am putea numi,
în termeni generali,
bunic)
au stat pe trupul lor
și le-au strâns
atât de tare
încât credeam că barda asta
nu poate fi oprită
de niciun fel de lemn,
sau fier,
ori de vreo piatră.
M-aș putea gândi chiar
că o astfel de lamă
e făurită special
să șfichiuie prin aer,
în timp ce se repede ageră
să taie...
însuși timpul.

De fapt,
uneltele astea sunt
chiar foarte pline.
Atât de pline,
încât cad grele
și tăcute
în mâinile mele,
care la rândul lor
trebuie să fie
din ce în ce mai hotărâte.

Sunday, October 28, 2018

(Cu)tremur

Stă,
la o masă
mai ferită,
undeva în colțul
întunecat al birtului,
acolo unde nu-l vede nimeni
(deși la ora asta 
oricum nu mai e treaz decât el),
Dumnezeu.
Moțăie obosit,
cu un pahar
în mâna dreaptă,
mângâindu-i ușor,
cu degetele muncite,
striațiile.
Mâna stângă, în schimb,
o ține în față și se uită,
cu ochii împăienjeniți,
pe sub ochelari,
la cadranul ceasului.
E ușor aburit
de la prea multe
schimbări climatice
pe care a trebuit
să le manageruiască
în ultima vreme.
Când, deodată,
zdrang! pumnul pe masă,
băgând jumate de continent
într-un (cu)tremur spontan.
– Iar mă culc la ceasuri târzii,
în mama mă-sii...
ca să schimb ora!
Nici nu mai știu: de data asta
o dădeam înainte
sau înapoi?

Friday, August 31, 2018

Încheieri și descheieri

Termosul tău
bleumarin,
cu închizătoarea lui argintie
– atât de fermă
în propria-i misiune
de păstrare
a fluidelor vitale –
iese uneori din dulap,
și-mi face semn
să mă uit
la el
în lumină.

Vrea să-mi arate,
în corpul său lucios,
reflecția
propriei mele fețe.
Cea care păstrează și ea
bine de tot, în spate,
o mulțime de momente
încheiate prost,
o mulțime de 
seri încheiate prea târziu
și, în general,
o mulțime de încheieri
neîncheiate,
sau poate chiar
descheiate de-a binelea…
Precum nasturele de sus
de la cămașa mea,
pe care-l desfaci tu,
cu un zâmbet,
când vrei să fiu
mai relaxat
cu toată
viața
dinaintea mea.

Aș vrea, uneori,
să deschei
mai degrabă
capacul termosului
bleumarin
și să vâri înăuntrul lui
toate aceste lucruri care
trec prin viața mea
și lasă urme.

Ba nu, stai!
Hai să rescriem,
am o idee mai bună.

Cred că am putea
să încercăm
să te punem pe tine
în termosul
bleumarin închis,
și să devii astfel
tu
lichidul meu vital.

Dar... adevărul e
că nici nu e nevoie.

De ceva vreme, deja,
tu-mi umbli prin viață
ca sângele prin vene,
sau ca un pârâiaș de munte
printre șisturile cristaline
(pe-asta am pus-o mai mult
pentru că-mi place cum sună)
susurând molatec.
Cum nu susură? Ba da, susură.
Doar că nu-l auzi tu, acum,
cum nici porii mei nu-i auzi
susurând
când mă atingi
pe mână
cu mâna ta
și în ochi
cu o privire.

Wednesday, June 13, 2018

Apa noastră cea de toate zilele

Tu spui
că nu-ți place apa
din paharul de pe noptieră.
Zici că dacă e de ieri are alt gust.
E apă veche.
Ca și cum s-ar fi adunat în ea
toate firele de praf
care plutesc prin cameră
și toate firele narative
ale zilei de ieri și de azi,
care plutesc între noi.

Când eram mic
credeam că am înțeles,
uitându-mă la apă,
cum a apărut viața pe Pământ:
în jgheabul din curtea găinilor
apăreau
după o vreme
zeci de mormoloci.
Iată secretul vieții!,
mi-am zis.
Torni niște apă într-un pahar
și, la un moment dat, apare viața.
Abia mai târziu am înțeles
că broaștele din grădină
veneau noaptea, pâș-pâș,
și-și depuneau ouăle acolo.
Așa cum și noi ne depunem
uneori gândurile
în apa care
ne curge printre degete
în baie.

Până-ntr-o zi când apa
dă pe-afară din cadă,
pe-afară din casă,
pe-afară din paharul de pe noptieră.

Te-ai gandit vreodată
de ce se răstoarnă paharul
atunci când te aștepți mai puțin?

Îți spun eu: e un semn.
E timpul să lași viața să curgă.

Apa de ieri de pe noptieră nu e veche.
E doar o apă
care a stat prea mult timp
fără viață.

Hai mai bine să dăm găuri
într-un capac de sticlă de plastic,
să ne alergăm bine de tot
și să ne udăm cu ea
până la piele.

Sunday, September 17, 2017

Cârcei de viță

Te-am zărit în marea sală
a imaginației mele,
pe unde trec,
grăbite,
cu poșete sau genți diplomat,
dar mai ales foarte îmbrăcate
– fiindcă acum e iarnă –
tot felul de idei.

Stai într-un colț,
la o masă,
îmbracată-n rochie
(ce bine-ți pică pe șolduri!)
și bei ciocolată caldă.
Pesemne nu aveau cafea azi.
Ba din când în când,
mai și ridici ochii și mă privești
de sub genele
ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii.

Cândva, îți plăcea
această cafenea
semi-obscură,
aproape excentrică
din marea sală
a imaginației mele.
Acum, însă,
treci din ce în ce mai rar.
Ți-oi fi mutat serviciul
și nu mai e în drumul tău spre casă.
Bine… ce-i drept,
Nici eu nu te mai invit
Înăuntru.

Poate și pentru că ochii tăi,
cu gene ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii,
se-ntâlnesc, la un moment dat, cu ochii mei.
Și-atunci
mie mi-e greu să am grijă
de ce se petrece
în marea sală a imaginației mele,
iar tu ajungi acasă târziu.

Monday, September 4, 2017

Prezent

Pentru că suntem adesea
prea ocupați
cu trecutul sau cu viitorul,
am inventat
ceasurile.

Să numere ele, etern,
clipa prezentă,
în calupuri extrem de egale,
ca apoi s-o putem clasifica rapid
în categoria „a fost”.
Așa ne mai luăm și noi
o piatră de pe suflet
și ne putem continua, liniștiți,
viața.

Într-un ceas
fiecare rotiță trebuie așezată
cu extraodinară precizie,
pentru ca un proces atât de complex
precum număratul până la 60
să aibă loc
la perfecție.
E o chestiune de mare finețe,
pentru care am construit institute,
fabrici și pensete minuscule.
Nu cumva să ne scape
vreo secundă printre degete.
Prezentul, vezi bine,
trebuie tratat
cu mare băgare de seamă,
câtă vreme noi
suntem prinși
cu altele.

Wednesday, August 30, 2017

Metale grele

Nu știu cum naiba am făcut
că nici n-am început bine
și am cam încurcat eprubetele...
Niște substanță neomogenizată
– cea mai periculoasă, aș zice –
mi-a ajuns direct la valva mitrală.
(sigur știi la ce mă refer,
doar ne-nvârtim
prin laboratorul ăsta
de ceva ani, deja...).

Precaut din fire,
am zămislit în grabă un aliaj
din câteva minereuri dure
de prin tabelul lui Mendeleev,
– Fe, Cu, Al,
am pus ce am nimerit
mai repede –
ca să-mi acopăr inima,
doar-doar o rămâne-ntreagă
orice experimente am mai fi derulat
ulterior.

Păcat că acum, dedesubtul acestui scut,
nu prea mai pătrunde nimic.
Nici greieri,
nici lune,
nici sunet de valuri,
nici colțul ierbii, ori vreun colț
de zâmbet.
Ba și când te așezi tu
cu capul pe pieptul meu
sună ușor a gol,
ca ligheanul cel vechi,
din aluminiu,
în care mă punea bunica
să curăț mazăre, vara, în curte.

Așa că
hai să-ncercăm împreună
să desfacem
această platoșă metaliferă,
cu o daltă, ceva.
Sau mai bine cu unghiile
(ale tale par chiar potrivite,
că sunt date cu ojă roșie).
Ori, și mai bine, hai să desenăm
pe pieptul meu o ureche
și să încercăm,
cu vreun cuvânt rostit de tine,
să crăpăm ușa acestui buncăr interior.

Tot mai cred
că ești singura
(ca o substanță-minune)
care mai poate desface
niturile astea ruginite.

Iar eu, imediat dupa aceea,
o să dau fuga
să adaug în tabelul lui Mendeleev
cel mai important element:
Tu.

Saturday, August 26, 2017

Subdiviziuni

Migălesc la lucrarea asta
de foarte mult timp,
de parcă ar fi cea din urmă.
Nici nu mai știu
de ce m-am apucat de ea...

Oricum, cumplită muncă, ce să-ți mai spun.
Pentru că în loc să pornesc de la un bloc de piatră
din care să cioplesc apoi
(cum ar face orice sculptor zdravăn la cap),
eu am început de la aproape nimic
și am adăugat, zilnic,
pic cu pic,
gram cu gram,
subdiviziuni ale mele.
Le desprindeam din mine
cu două degete
– cum rupi ca să guști dintr-o branză
sau dintr-o bucată de halva –
și le lipeam în lucrarea asta ciudată
fără să-mi dau seama ce va ieși.

Așa au ajuns să încapă în ea
tot soiul de lucruri,
de la bastonașe, până la radicali,
de la mirosul de cerneală, până la
cel de coji de portocală.
de la primele dimineți in doi
pană la întrebarea
“ce însemăm noi”?

Acum, în mod foarte ciudat,
lucrarea în sine
a ajuns să rimeze
destul de mult
cu mine.

Iar seara, pe întuneric,
Când îi zăresc conturul
– de la lumina portocalie
a stâlpilor de pe stradă
ce intră subtil pe fereastră –
ajung să cred că m-am născut
a doua oară.

Sunday, July 26, 2015

Transpoziția

De când cu tine,
notele muzicale nu mă mai ajută.
Așa că am notat,
Pe trupul tău, cifre.
Ca să țin minte mișcările degetelor mele
când se vor juca, de-a lungul portativelor,
La următorul concert – iarăși unul cu casa închisă.

(Ți-am zis să creștem prețul biletelor...
Așa mai triem și noi publicul,
Reducem îmbulzeala...)

Cu toate astea, pus în fața
Acestui complex instrument muzical,
– acordat mai ales cu ocazia seratelor
Și a repetițiilor matinale –
Uit adesea în ce gamă sunt
Și tot fac transpoziții.

Spectatorii
– cărți mai vechi și mai noi, câteva mușcate
roșii, cutii cu mărunțișuri, felinare
Și o veioză roșie pe care
Nu o aprindem niciodată –
Nu vociferează însă deloc.
Abia dacă-și permit să tușească
Din când în când, doar în pauze,
Ca să nu deranjeze.

Oricum, ideea cu cifrele,
după câte văd, nu prea funcționează.
Iarăși m-am pierdut și
Depășim programul stabilit.
Iar timpul... ne face semn, din culise,
cu un ticăit subtil.
Hai să încercăm să-l ignorăm de data asta.
Măcar de dragul spectatorilor
Care au plătit cu viața lor de zi cu zi.

Thursday, March 12, 2015

Îmi plac ochii tăi

Îmi plac ochii tăi,
strălucind,
când te caut
la finalul unei zile
prin lumină sau prin întuneric.

Iar dimineața se pierd
la poale de părul tău,
răvășit și răsfățat
de vreo pernă
sau de mâna mea.

Monday, August 25, 2014

Fermoare

Noi doi
trebuie să ne luăm un post
la Academia Română.
ca să ajustăm
în dicționar
definiția fermoarului.

Suntem ca laturile
de la fermoar,
când ne potrivim unul
 cu celălalt
după toate regulile fizicii
și metafizicii.

Oricare or fi acelea...

Apropo,
mi s-a stricat fermoarul
de la hanorac
și tocmai a venit frigul.

Ce-au trecut anotimpurile…

Când mă uit la tine,
mă cuprind
niște sentimente aburinde.

Așa că fac cu palma,
pe hubloul de la piept,
(ca pe fereastră iarna)
un rotocol mare,

să te pot privi prin el
când capeți forme în lumina lunii,
când toci salată de vinete
sau când te fură somnul înaintea mea.

Hei!,

uite că ne-au acceptat
modificările în DEX!
Mă rog...

o ediție limitată a variantei de buzunar.
Dar pot să jur că ieri
era coadă la librărie.
Iar azi, mergând la merceria din colț
ca să repar hanoracul,
li se terminaseră fermoarele

de la supra-cerere.

Le-am spus că e semn bun.
Să-și ia mai bine
un surplus de capse și nasturi.

– Nu mai irosiți materiale de calitate, neisprăviților!
Fermoarele sunt pentru altceva.

Wednesday, April 2, 2014

Ceasuri

Bag de seamă că ceasul meu
arată alt timp decât al tău.
Altfel, nu-mi explic de unde toate aceste
potriviri și nepotriviri
îmbinate meticulos la un loc.

Parcă ne iubim în fuse orare diferite.
Când tu deschizi fereastra, de dimineață,
ca să întâmpini soarele,
eu tocmai trag obloanele de seară.

O fi de la faptul că ceasul tău
ticăie în buzunarul de la piept,
în timp ce eu l-am pus pe al meu la mână.
Sau e invers?

Ai dreptate, o facem cu rândul.

Cu toate acestea,
de fiecare dată când ne vedem,
cele două ceasuri se acordează singure.
ca niște instrumente muzicale magice,
care se pregătesc de un duet.

Aritmetica timpului e tare ciudată.
Ora zece și cu ora doisprezece fac zece.
Un ticăit de ceas cu un alt ticăit de ceas
fac tot unul.
E ca și cum am putea rescrie istoria
până ne-ar ieși în sfârșit bine.
Știu, nu există bine.
Lucrurile sunt...
așa cum sunt.

Voiam să-ți spun...
De la o vreme, nu mai cred în întâmplări.
Or, la ce mă gândeam în seara aceea
când ne-am zis prima dată
la revedere?

Să știi că eu chiar îmi doresc
să merg la un ceasornicar.
Poate e de la vreun arc rigidizat.
de la vreo rotiță ruptă în
primăvara trecută.

La o adică, aș putea renunța de tot la ceas.
Îmi construiesc eu unul
care să depindă numai de soare
și să arate mereu
ora potrivită.

Mai nou,
când mă uit la ceas la ore fixe,
mă surprind repetând,
în gând:
ce întâmplare că ne cunoaștem...

Saturday, June 22, 2013

Cutia tuturor posibilităților

Când m-am trezit
am ridicat încet capacul
– tocit de nenumăratele degete
care l-au atins înaintea mea –
și m-am uitat cu băgare de seamă
în cutia tuturor posibilităților.
Care, spre mirarea mea, nu,
nu era doldora de opțiuni.
Pur și simplu în ea stăteau,
aruncate de-a valma
sau puse meticulor pe rafturi
pe categorii,
toate alegerile
făcute deja
de-a lungul istoriei.

Mi-am frecat bărbia,
am ridicat din sprâncene,
am făcut calcule și previziuni
– ca orice om cu scaun la cap –
și-ntr-un final
am ales...

Nici n-am știut ce m-a lovit,
fix în creștetul
ființei mele.
Până și lumea
a-nceput să tremure
în jurul meu, de parcă lucrurile
s-au reașezat
într-o matcă complet nouă
... aproape la fel
ca cea dinainte.

Am frecat bine,
ca la un oarecare cucui,
și am ridicat din nou capacul.
Am ales,
de data asta,
Cu mâna stângă.
Să schimb norocul, pare-se.
Dar cum eu sunt dreptaci din fire
noua alegere
mi-a și scăpat
printre degete.

- Acu-i acu!,
mi-am zis.
De data asta
m-am legat la ochi
și am vârât mâna curajos,
decis să apuc
orice prind mai întâ!
Din nou,
mai făcuse cineva, cândva,
acest pas în gol.
Se mai aruncase cineva
de pe blocul acesta
care se înalță cu un ritm ciudat de-ncet,
de un nivel/an.

Acum am obosit și e târziu,
privirea mi s-a cam împăienjenit,
și parcă m-aș opri...
Dar cu alegerile
nu merge așa!
Capacul cutiei tuturor posibilităților
s-a deschis acum singur,
cu un sunet gol!

S-au terminat alegerile!, am oftat ușurat.
Acum pot să-mi aduc
propria contribuție, în istorie,
la lungul șir
al încercărilor asidue
(dar fără prea mari rezultate)
de a da tuturor lucrurilor
un sens.

Sunday, May 19, 2013

O geantă încăpătoare

Când ne-am întâlnit,
căram fiecare
câte o geantă încăpătoare,
în care țineam diverse lucruri:
mărunțișuri mai mari sau mai mici,
adunate în ani și ani
de căutări,
fără să știm
prea bine
la ce ne folosesc.

Ele însă aveau, fiecare,
o întrebuințare foarte precisă,
după cum bine vezi.

Bunăoară,
imediat ce scoteam câte unul
Îi și găseam, împreună,
un rost.

Cu unele, de exemplu,
ne-am jucat și am râs.
Altele ne-au înduioșat
până la lacrimi.
Dar cele cărora le-am încurcat menirea
ne-au crestat carnea
până la suflet.
Ca atunci când te tai
într-o coală de hârtie
și afli abia mai încolo,
cu o usturime adâncă.

La un moment dat
– când era deja prea târziu, însă –
am înțeles, cu stupoare,
că aproape orice obiect
aruncat în gențile noastre
devine ca un cuțit
cu două tăișuri
ce trebuie manevrat
cu mare atenție.

Păcat că,
fără să ne dăm seama,
într-o zi ne-am aruncat
în gențile noastre,
cu un uimitor curaj,
și inimile.
Locul lor, vezi bine,
nu era acolo.


Monday, January 7, 2013

Rămășițe

Precum o veche casetă audio,
Tot ce e nou
eu trec peste ce e vechi.
Iar uneori, seara,
în liniște,
când mă așez
și ascult cu urechea ciulită,
la difuzorul din piept,
(care are o uimitoare acuratețe hi-fi,
dacă știi cum să-l setezi)
disting cu mare dificultate,
dar de-a dreptul uimit,
dedesubtul lucrurilor abia înregistrate,
rămășițe din viața unui alt om.

Thursday, November 22, 2012

Palme mari



De departe, el pare a fi un căutător de comori.

Stă îndoit de mijloc și-și ține capul cu basca în carouri aplecat în față.

Caută cu privirea în pătura de scoici de la picioarele lui, în timp ce la doi pași de el valurile Mării Negre se topesc în nisipul rece, de noiembrie. Mirosul sărat îți pătrunde până în gâtlej.

Dar el nu crede în comori.

Și chiar atunci când pare că nu va găsi nimic – ce ar fi putut rămâne pe acest țărm? – adună ceva. Îl ține câteva momente între degetele sale surprinzător de groase, ca niște cozi de ciocan prea scurte, și-l șterge cu podul palmei, cum ai șlefui un smarald.

Îl pune-n buzunar și caută din nou, iar palmele lui mari, pe care le ține între genunchi când se apleacă, par – în contrast cu pantalonii negri și geaca kaki – și mai mari. Atât de mari încât l-ai putea vedea răsturnând în câteva clipe toate stâncile acoperite cu mâzgă neagră-verzui de pe mal.

Când era copil, lui Nicolae îi plăcea să alerge pe acoperișuri. Așa că părinții l-au dat la școala profesională, să lucreze în construcții.

De atunci a ridicat nu stânci, ci nenumărate cărămizi și le-a tot așezat în zidurile de la aproape toate blocurile mari din Alexandria.

La un moment dat, a început să ridice cărămizi ca să-și facă lui o casă. Și încă una, mai târziu, pentru fiul său. Una pentru nepotul cel mare. Iar acum, ultima, pentru cel mic.
                                                                                       
În această după-amiază însă, când puținele fire albe abia-i trădează cei 70 de ani, e la mare împreună cu soția lui, pe bilete de pensionari.

Au venit ca să-și trateze reumatismul, iar degetele lui groase nu ridică acum nici stânci, nici cărămizi, nici comori. Doar scoici. Melci, mai precis. Are unul în buzunar.

Monday, November 5, 2012

Ochi roșii

Pe peronul din mozaic galben-muștar, cu modele grena, stau rămășițele zilei.

Automate cu rafturile aproape golite. Coșuri de gunoi pline. Lucrători ai metroului îmbrăcați în salopete albastre, cu urme de funingine pe față, câte un colac de cabluri peste umăr, cutii de scule și baroase cu cozi lungi lucioase de lemn. Trei tineri zgâlțâie un automat, încercând să deblocheze un sandviș rămas înțepenit.

Puțini iau la ora asta metroul din București, tocmai pentru că sunt prea mici șansele să-l mai prinzi atât de târziu. Toți cei care coboară acum, treaptă cu treaptă, scările pe cinci niveluri ale stației, la 20 de metri dedesubtul trotuarului, speră să prindă ultima cursă a zilei. Ultima șansă.

La ora asta oamenii au oboseală în mers, au oboseală în balansul inert al mâinilor, în vorbe, în păr, până și în culoarea pielii sau în subtila roșeață a albului ochilor.

Ochii ei sunt însă mai roșii de atât. Pentru că e mai mult decât oboseală în ei.

Are un palton cărămiziu, până deasupra genunchilor, o rochie gri din mohair și lână, cu paiete, cizme îmblănite roz, o geantă maronie încăpătoare din piele, atârnându-i de încheietura mâinii. Iar buzele sunt mai roșii decât cizmele, mai roșii decât haina, parcă mai roșii chiar decât rujul, care acum s-a întins de la batista umedă. Stă deasupra balustradei de ciment de lângă scări, cu telefonul în mână, și privește în gol.

Cuplul tânăr, care coboară grăbit treptele de mână și-i aruncă o privire, precum și cuplul de vârsta a doua, care stă pe scaunele roșii din fier, de lângă perete, știu. Tânăra în haină verde, care trece privind-o de două ori, știe și ea. Femeia care a venit să ia sacii din coșurile de gunoi, la fel. Angajata de la tejgheaua restaurantului fast-food de vizavi. Cu toții știm.

Așa că ne apropiem obosiți. Ușile metroului se deschid. Și se închid.
Ea e încă acolo.

Monday, October 29, 2012

Cărămizi

Ca și cum am merge pe o sârmă,
noi pășim
prudent.
Și la orice căzătură
Nici nu ne scuturăm bine
hainele de praf
Că și adăugăm
o nouă cărămidă
la temelia sufletului.
Să-l facem, chipurile,
mai puternic.

Lipim bine cărămizile.
Punem pe fiecare latură
câte o mână zdravănă
de ciment
în care am amestecat,
fără prea mare delicatețe,
tot soiul de emoții și amintiri
înțelese parțial.
Și pornim iarăși la drum,
pășind prudent,
parcă am merge pe o sârmă.

Și chiar dacă suntem
din ce în ce mai atenți,
cu cât trec zilele
observ că ochiul nostru ager
parc-a mai slăbit.
Ne tot învârtim prin bucătărie,
ieșim la plimbare
printre aceleași case vechi
– vezi, și alții au pereți! –,
iar la fiecare colț de stradă,
cu fiecare ocazie,
mai adăugăm
câte o cărămidă
la temelia sufletului,
cu vădită satisfacție.
Azi cred că iar le-am pierdut șirul.

Poate de-asta am și ajuns
parcă prea mici.
Ne ridicăm pe vârfuri
ca să putem privi
din spatele acestui zid
crescut la temelia sufletului nostru.


Sunday, April 15, 2012

Grevistul

*anul trecut, în timp ce citeam poveștile de 300 de cuvinte ale jurnalistului american Brady Dennis, mi-am dorit mult să pot scrie și eu ceva asemănător; mai jos e o încercare (nefinisată) din toamna anului trecut, când am văzut un bărbat și niște pancarte în centrul vechi și am făcut ceea ce nu fac de obicei: m-am oprit

Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.

Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.

Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.

În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.

De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.

Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.