Thursday, December 27, 2018

Mâini hotărâte

Aș zice
că uneltele astea
sunt goale pe dinăuntru...
Unde altfel ar putea încăpea
toate poveștile pe care le spun
cu fiecare muchie,
cu fiecare nod,
cu fiecare așchie sărită,
cu fiecare moment
în care niște mâini hotărâte
(ale aceluiaș om,
pe care l-am putea numi,
în termeni generali,
bunic)
au stat pe trupul lor
și le-au strâns
atât de tare
încât credeam că barda asta
nu poate fi oprită
de niciun fel de lemn,
sau fier,
ori de vreo piatră.
M-aș putea gândi chiar
că o astfel de lamă
e făurită special
să șfichiuie prin aer,
în timp ce se repede ageră
să taie...
însuși timpul.

De fapt,
uneltele astea sunt
chiar foarte pline.
Atât de pline,
încât cad grele
și tăcute
în mâinile mele,
care la rândul lor
trebuie să fie
din ce în ce mai hotărâte.

Sunday, October 28, 2018

(Cu)tremur

Stă,
la o masă
mai ferită,
undeva în colțul
întunecat al birtului,
acolo unde nu-l vede nimeni
(deși la ora asta 
oricum nu mai e treaz decât el),
Dumnezeu.
Moțăie obosit,
cu un pahar
în mâna dreaptă,
mângâindu-i ușor,
cu degetele muncite,
striațiile.
Mâna stângă, în schimb,
o ține în față și se uită,
cu ochii împăienjeniți,
pe sub ochelari,
la cadranul ceasului.
E ușor aburit
de la prea multe
schimbări climatice
pe care a trebuit
să le manageruiască
în ultima vreme.
Când, deodată,
zdrang! pumnul pe masă,
băgând jumate de continent
într-un (cu)tremur spontan.
– Iar mă culc la ceasuri târzii,
în mama mă-sii...
ca să schimb ora!
Nici nu mai știu: de data asta
o dădeam înainte
sau înapoi?

Friday, August 31, 2018

Încheieri și descheieri

Termosul tău
bleumarin,
cu închizătoarea lui argintie
– atât de fermă
în propria-i misiune
de păstrare
a fluidelor vitale –
iese uneori din dulap,
și-mi face semn
să mă uit
la el
în lumină.

Vrea să-mi arate,
în corpul său lucios,
reflecția
propriei mele fețe.
Cea care păstrează și ea
bine de tot, în spate,
o mulțime de momente
încheiate prost,
o mulțime de 
seri încheiate prea târziu
și, în general,
o mulțime de încheieri
neîncheiate,
sau poate chiar
descheiate de-a binelea…
Precum nasturele de sus
de la cămașa mea,
pe care-l desfaci tu,
cu un zâmbet,
când vrei să fiu
mai relaxat
cu toată
viața
dinaintea mea.

Aș vrea, uneori,
să deschei
mai degrabă
capacul termosului
bleumarin
și să vâri înăuntrul lui
toate aceste lucruri care
trec prin viața mea
și lasă urme.

Ba nu, stai!
Hai să rescriem,
am o idee mai bună.

Cred că am putea
să încercăm
să te punem pe tine
în termosul
bleumarin închis,
și să devii astfel
tu
lichidul meu vital.

Dar... adevărul e
că nici nu e nevoie.

De ceva vreme, deja,
tu-mi umbli prin viață
ca sângele prin vene,
sau ca un pârâiaș de munte
printre șisturile cristaline
(pe-asta am pus-o mai mult
pentru că-mi place cum sună)
susurând molatec.
Cum nu susură? Ba da, susură.
Doar că nu-l auzi tu, acum,
cum nici porii mei nu-i auzi
susurând
când mă atingi
pe mână
cu mâna ta
și în ochi
cu o privire.

Wednesday, June 13, 2018

Apa noastră cea de toate zilele

Tu spui
că nu-ți place apa
din paharul de pe noptieră.
Zici că dacă e de ieri are alt gust.
E apă veche.
Ca și cum s-ar fi adunat în ea
toate firele de praf
care plutesc prin cameră
și toate firele narative
ale zilei de ieri și de azi,
care plutesc între noi.

Când eram mic
credeam că am înțeles,
uitându-mă la apă,
cum a apărut viața pe Pământ:
în jgheabul din curtea găinilor
apăreau
după o vreme
zeci de mormoloci.
Iată secretul vieții!,
mi-am zis.
Torni niște apă într-un pahar
și, la un moment dat, apare viața.
Abia mai târziu am înțeles
că broaștele din grădină
veneau noaptea, pâș-pâș,
și-și depuneau ouăle acolo.
Așa cum și noi ne depunem
uneori gândurile
în apa care
ne curge printre degete
în baie.

Până-ntr-o zi când apa
dă pe-afară din cadă,
pe-afară din casă,
pe-afară din paharul de pe noptieră.

Te-ai gandit vreodată
de ce se răstoarnă paharul
atunci când te aștepți mai puțin?

Îți spun eu: e un semn.
E timpul să lași viața să curgă.

Apa de ieri de pe noptieră nu e veche.
E doar o apă
care a stat prea mult timp
fără viață.

Hai mai bine să dăm găuri
într-un capac de sticlă de plastic,
să ne alergăm bine de tot
și să ne udăm cu ea
până la piele.

Sunday, September 17, 2017

Cârcei de viță

Te-am zărit în marea sală
a imaginației mele,
pe unde trec,
grăbite,
cu poșete sau genți diplomat,
dar mai ales foarte îmbrăcate
– fiindcă acum e iarnă –
tot felul de idei.

Stai într-un colț,
la o masă,
îmbracată-n rochie
(ce bine-ți pică pe șolduri!)
și bei ciocolată caldă.
Pesemne nu aveau cafea azi.
Ba din când în când,
mai și ridici ochii și mă privești
de sub genele
ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii.

Cândva, îți plăcea
această cafenea
semi-obscură,
aproape excentrică
din marea sală
a imaginației mele.
Acum, însă,
treci din ce în ce mai rar.
Ți-oi fi mutat serviciul
și nu mai e în drumul tău spre casă.
Bine… ce-i drept,
Nici eu nu te mai invit
Înăuntru.

Poate și pentru că ochii tăi,
cu gene ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii,
se-ntâlnesc, la un moment dat, cu ochii mei.
Și-atunci
mie mi-e greu să am grijă
de ce se petrece
în marea sală a imaginației mele,
iar tu ajungi acasă târziu.

Monday, September 4, 2017

Prezent

Pentru că suntem adesea
prea ocupați
cu trecutul sau cu viitorul,
am inventat
ceasurile.

Să numere ele, etern,
clipa prezentă,
în calupuri extrem de egale,
ca apoi s-o putem clasifica rapid
în categoria „a fost”.
Așa ne mai luăm și noi
o piatră de pe suflet
și ne putem continua, liniștiți,
viața.

Într-un ceas
fiecare rotiță trebuie așezată
cu extraodinară precizie,
pentru ca un proces atât de complex
precum număratul până la 60
să aibă loc
la perfecție.
E o chestiune de mare finețe,
pentru care am construit institute,
fabrici și pensete minuscule.
Nu cumva să ne scape
vreo secundă printre degete.
Prezentul, vezi bine,
trebuie tratat
cu mare băgare de seamă,
câtă vreme noi
suntem prinși
cu altele.

Wednesday, August 30, 2017

Metale grele

Nu știu cum naiba am făcut
că nici n-am început bine
și am cam încurcat eprubetele...
Niște substanță neomogenizată
– cea mai periculoasă, aș zice –
mi-a ajuns direct la valva mitrală.
(sigur știi la ce mă refer,
doar ne-nvârtim
prin laboratorul ăsta
de ceva ani, deja...).

Precaut din fire,
am zămislit în grabă un aliaj
din câteva minereuri dure
de prin tabelul lui Mendeleev,
– Fe, Cu, Al,
am pus ce am nimerit
mai repede –
ca să-mi acopăr inima,
doar-doar o rămâne-ntreagă
orice experimente am mai fi derulat
ulterior.

Păcat că acum, dedesubtul acestui scut,
nu prea mai pătrunde nimic.
Nici greieri,
nici lune,
nici sunet de valuri,
nici colțul ierbii, ori vreun colț
de zâmbet.
Ba și când te așezi tu
cu capul pe pieptul meu
sună ușor a gol,
ca ligheanul cel vechi,
din aluminiu,
în care mă punea bunica
să curăț mazăre, vara, în curte.

Așa că
hai să-ncercăm împreună
să desfacem
această platoșă metaliferă,
cu o daltă, ceva.
Sau mai bine cu unghiile
(ale tale par chiar potrivite,
că sunt date cu ojă roșie).
Ori, și mai bine, hai să desenăm
pe pieptul meu o ureche
și să încercăm,
cu vreun cuvânt rostit de tine,
să crăpăm ușa acestui buncăr interior.

Tot mai cred
că ești singura
(ca o substanță-minune)
care mai poate desface
niturile astea ruginite.

Iar eu, imediat dupa aceea,
o să dau fuga
să adaug în tabelul lui Mendeleev
cel mai important element:
Tu.