Monday, August 25, 2014

Fermoare

Noi doi
trebuie să ne luăm un post
la Academia Română.
ca să ajustăm
în dicționar
definiția fermoarului.

Suntem ca laturile
de la fermoar,
când ne potrivim unul
 cu celălalt
după toate regulile fizicii
și metafizicii.

Oricare or fi acelea...

Apropo,
mi s-a stricat fermoarul
de la hanorac
și tocmai a venit frigul.

Ce-au trecut anotimpurile…

Când mă uit la tine,
mă cuprind
niște sentimente aburinde.

Așa că fac cu palma,
pe hubloul de la piept,
(ca pe fereastră iarna)
un rotocol mare,

să te pot privi prin el
când capeți forme în lumina lunii,
când toci salată de vinete
sau când te fură somnul înaintea mea.

Hei!,

uite că ne-au acceptat
modificările în DEX!
Mă rog...

o ediție limitată a variantei de buzunar.
Dar pot să jur că ieri
era coadă la librărie.
Iar azi, mergând la merceria din colț
ca să repar hanoracul,
li se terminaseră fermoarele

de la supra-cerere.

Le-am spus că e semn bun.
Să-și ia mai bine
un surplus de capse și nasturi.

– Nu mai irosiți materiale de calitate, neisprăviților!
Fermoarele sunt pentru altceva.

Wednesday, April 2, 2014

Ceasuri

Bag de seamă că ceasul meu
arată alt timp decât al tău.
Altfel, nu-mi explic de unde toate aceste
potriviri și nepotriviri
îmbinate meticulos la un loc.

Parcă ne iubim în fuse orare diferite.
Când tu deschizi fereastra, de dimineață,
ca să întâmpini soarele,
eu tocmai trag obloanele de seară.

O fi de la faptul că ceasul tău
ticăie în buzunarul de la piept,
în timp ce eu l-am pus pe al meu la mână.
Sau e invers?

Ai dreptate, o facem cu rândul.

Cu toate acestea,
de fiecare dată când ne vedem,
cele două ceasuri se acordează singure.
ca niște instrumente muzicale magice,
care se pregătesc de un duet.

Aritmetica timpului e tare ciudată.
Ora zece și cu ora doisprezece fac zece.
Un ticăit de ceas cu un alt ticăit de ceas
fac tot unul.
E ca și cum am putea rescrie istoria
până ne-ar ieși în sfârșit bine.
Știu, nu există bine.
Lucrurile sunt...
așa cum sunt.

Voiam să-ți spun...
De la o vreme, nu mai cred în întâmplări.
Or, la ce mă gândeam în seara aceea
când ne-am zis prima dată
la revedere?

Să știi că eu chiar îmi doresc
să merg la un ceasornicar.
Poate e de la vreun arc rigidizat.
de la vreo rotiță ruptă în
primăvara trecută.

La o adică, aș putea renunța de tot la ceas.
Îmi construiesc eu unul
care să depindă numai de soare
și să arate mereu
ora potrivită.

Mai nou,
când mă uit la ceas la ore fixe,
mă surprind repetând,
în gând:
ce întâmplare că ne cunoaștem...

Saturday, June 22, 2013

Cutia tuturor posibilităților

Când m-am trezit
am ridicat încet capacul
– tocit de nenumăratele degete
care l-au atins înaintea mea –
și m-am uitat cu băgare de seamă
în cutia tuturor posibilităților.
Care, spre mirarea mea, nu,
nu era doldora de opțiuni.
Pur și simplu în ea stăteau,
aruncate de-a valma
sau puse meticulor pe rafturi
pe categorii,
toate alegerile
făcute deja
de-a lungul istoriei.

Mi-am frecat bărbia,
am ridicat din sprâncene,
am făcut calcule și previziuni
– ca orice om cu scaun la cap –
și-ntr-un final
am ales...

Nici n-am știut ce m-a lovit,
fix în creștetul
ființei mele.
Până și lumea
a-nceput să tremure
în jurul meu, de parcă lucrurile
s-au reașezat
într-o matcă complet nouă
... aproape la fel
ca cea dinainte.

Am frecat bine,
ca la un oarecare cucui,
și am ridicat din nou capacul.
Am ales,
de data asta,
Cu mâna stângă.
Să schimb norocul, pare-se.
Dar cum eu sunt dreptaci din fire
noua alegere
mi-a și scăpat
printre degete.

- Acu-i acu!,
mi-am zis.
De data asta
m-am legat la ochi
și am vârât mâna curajos,
decis să apuc
orice prind mai întâ!
Din nou,
mai făcuse cineva, cândva,
acest pas în gol.
Se mai aruncase cineva
de pe blocul acesta
care se înalță cu un ritm ciudat de-ncet,
de un nivel/an.

Acum am obosit și e târziu,
privirea mi s-a cam împăienjenit,
și parcă m-aș opri...
Dar cu alegerile
nu merge așa!
Capacul cutiei tuturor posibilităților
s-a deschis acum singur,
cu un sunet gol!

S-au terminat alegerile!, am oftat ușurat.
Acum pot să-mi aduc
propria contribuție, în istorie,
la lungul șir
al încercărilor asidue
(dar fără prea mari rezultate)
de a da tuturor lucrurilor
un sens.

Sunday, May 19, 2013

O geantă încăpătoare

Când ne-am întâlnit,
căram fiecare
câte o geantă încăpătoare,
în care țineam diverse lucruri:
mărunțișuri mai mari sau mai mici,
adunate în ani și ani
de căutări,
fără să știm
prea bine
la ce ne folosesc.

Ele însă aveau, fiecare,
o întrebuințare foarte precisă,
după cum bine vezi.

Bunăoară,
imediat ce scoteam câte unul
Îi și găseam, împreună,
un rost.

Cu unele, de exemplu,
ne-am jucat și am râs.
Altele ne-au înduioșat
până la lacrimi.
Dar cele cărora le-am încurcat menirea
ne-au crestat carnea
până la suflet.
Ca atunci când te tai
într-o coală de hârtie
și afli abia mai încolo,
cu o usturime adâncă.

La un moment dat
– când era deja prea târziu, însă –
am înțeles, cu stupoare,
că aproape orice obiect
aruncat în gențile noastre
devine ca un cuțit
cu două tăișuri
ce trebuie manevrat
cu mare atenție.

Păcat că,
fără să ne dăm seama,
într-o zi ne-am aruncat
în gențile noastre,
cu un uimitor curaj,
și inimile.
Locul lor, vezi bine,
nu era acolo.


Monday, January 7, 2013

Rămășițe

Precum o veche casetă audio,
Tot ce e nou
eu trec peste ce e vechi.
Iar uneori, seara,
în liniște,
când mă așez
și ascult cu urechea ciulită,
la difuzorul din piept,
(care are o uimitoare acuratețe hi-fi,
dacă știi cum să-l setezi)
disting cu mare dificultate,
dar de-a dreptul uimit,
dedesubtul lucrurilor abia înregistrate,
rămășițe din viața unui alt om.

Thursday, November 22, 2012

Palme mari



De departe, el pare a fi un căutător de comori.

Stă îndoit de mijloc și-și ține capul cu basca în carouri aplecat în față.

Caută cu privirea în pătura de scoici de la picioarele lui, în timp ce la doi pași de el valurile Mării Negre se topesc în nisipul rece, de noiembrie. Mirosul sărat îți pătrunde până în gâtlej.

Dar el nu crede în comori.

Și chiar atunci când pare că nu va găsi nimic – ce ar fi putut rămâne pe acest țărm? – adună ceva. Îl ține câteva momente între degetele sale surprinzător de groase, ca niște cozi de ciocan prea scurte, și-l șterge cu podul palmei, cum ai șlefui un smarald.

Îl pune-n buzunar și caută din nou, iar palmele lui mari, pe care le ține între genunchi când se apleacă, par – în contrast cu pantalonii negri și geaca kaki – și mai mari. Atât de mari încât l-ai putea vedea răsturnând în câteva clipe toate stâncile acoperite cu mâzgă neagră-verzui de pe mal.

Când era copil, lui Nicolae îi plăcea să alerge pe acoperișuri. Așa că părinții l-au dat la școala profesională, să lucreze în construcții.

De atunci a ridicat nu stânci, ci nenumărate cărămizi și le-a tot așezat în zidurile de la aproape toate blocurile mari din Alexandria.

La un moment dat, a început să ridice cărămizi ca să-și facă lui o casă. Și încă una, mai târziu, pentru fiul său. Una pentru nepotul cel mare. Iar acum, ultima, pentru cel mic.
                                                                                       
În această după-amiază însă, când puținele fire albe abia-i trădează cei 70 de ani, e la mare împreună cu soția lui, pe bilete de pensionari.

Au venit ca să-și trateze reumatismul, iar degetele lui groase nu ridică acum nici stânci, nici cărămizi, nici comori. Doar scoici. Melci, mai precis. Are unul în buzunar.

Monday, November 5, 2012

Ochi roșii

Pe peronul din mozaic galben-muștar, cu modele grena, stau rămășițele zilei.

Automate cu rafturile aproape golite. Coșuri de gunoi pline. Lucrători ai metroului îmbrăcați în salopete albastre, cu urme de funingine pe față, câte un colac de cabluri peste umăr, cutii de scule și baroase cu cozi lungi lucioase de lemn. Trei tineri zgâlțâie un automat, încercând să deblocheze un sandviș rămas înțepenit.

Puțini iau la ora asta metroul din București, tocmai pentru că sunt prea mici șansele să-l mai prinzi atât de târziu. Toți cei care coboară acum, treaptă cu treaptă, scările pe cinci niveluri ale stației, la 20 de metri dedesubtul trotuarului, speră să prindă ultima cursă a zilei. Ultima șansă.

La ora asta oamenii au oboseală în mers, au oboseală în balansul inert al mâinilor, în vorbe, în păr, până și în culoarea pielii sau în subtila roșeață a albului ochilor.

Ochii ei sunt însă mai roșii de atât. Pentru că e mai mult decât oboseală în ei.

Are un palton cărămiziu, până deasupra genunchilor, o rochie gri din mohair și lână, cu paiete, cizme îmblănite roz, o geantă maronie încăpătoare din piele, atârnându-i de încheietura mâinii. Iar buzele sunt mai roșii decât cizmele, mai roșii decât haina, parcă mai roșii chiar decât rujul, care acum s-a întins de la batista umedă. Stă deasupra balustradei de ciment de lângă scări, cu telefonul în mână, și privește în gol.

Cuplul tânăr, care coboară grăbit treptele de mână și-i aruncă o privire, precum și cuplul de vârsta a doua, care stă pe scaunele roșii din fier, de lângă perete, știu. Tânăra în haină verde, care trece privind-o de două ori, știe și ea. Femeia care a venit să ia sacii din coșurile de gunoi, la fel. Angajata de la tejgheaua restaurantului fast-food de vizavi. Cu toții știm.

Așa că ne apropiem obosiți. Ușile metroului se deschid. Și se închid.
Ea e încă acolo.