Saturday, June 22, 2013

Cutia tuturor posibilităților

Când m-am trezit
am ridicat încet capacul
– tocit de nenumăratele degete
care l-au atins înaintea mea –
și m-am uitat cu băgare de seamă
în cutia tuturor posibilităților.
Care, spre mirarea mea, nu,
nu era doldora de opțiuni.
Pur și simplu în ea stăteau,
aruncate de-a valma
sau puse meticulor pe rafturi
pe categorii,
toate alegerile
făcute deja
de-a lungul istoriei.

Mi-am frecat bărbia,
am ridicat din sprâncene,
am făcut calcule și previziuni
– ca orice om cu scaun la cap –
și-ntr-un final
am ales...

Nici n-am știut ce m-a lovit,
fix în creștetul
ființei mele.
Până și lumea
a-nceput să tremure
în jurul meu, de parcă lucrurile
s-au reașezat
într-o matcă complet nouă
... aproape la fel
ca cea dinainte.

Am frecat bine,
ca la un oarecare cucui,
și am ridicat din nou capacul.
Am ales,
de data asta,
Cu mâna stângă.
Să schimb norocul, pare-se.
Dar cum eu sunt dreptaci din fire
noua alegere
mi-a și scăpat
printre degete.

- Acu-i acu!,
mi-am zis.
De data asta
m-am legat la ochi
și am vârât mâna curajos,
decis să apuc
orice prind mai întâ!
Din nou,
mai făcuse cineva, cândva,
acest pas în gol.
Se mai aruncase cineva
de pe blocul acesta
care se înalță cu un ritm ciudat de-ncet,
de un nivel/an.

Acum am obosit și e târziu,
privirea mi s-a cam împăienjenit,
și parcă m-aș opri...
Dar cu alegerile
nu merge așa!
Capacul cutiei tuturor posibilităților
s-a deschis acum singur,
cu un sunet gol!

S-au terminat alegerile!, am oftat ușurat.
Acum pot să-mi aduc
propria contribuție, în istorie,
la lungul șir
al încercărilor asidue
(dar fără prea mari rezultate)
de a da tuturor lucrurilor
un sens.

Sunday, May 19, 2013

O geantă încăpătoare

Când ne-am întâlnit,
căram fiecare
câte o geantă încăpătoare,
în care țineam diverse lucruri:
mărunțișuri mai mari sau mai mici,
adunate în ani și ani
de căutări,
fără să știm
prea bine
la ce ne folosesc.

Ele însă aveau, fiecare,
o întrebuințare foarte precisă,
după cum bine vezi.

Bunăoară,
imediat ce scoteam câte unul
Îi și găseam, împreună,
un rost.

Cu unele, de exemplu,
ne-am jucat și am râs.
Altele ne-au înduioșat
până la lacrimi.
Dar cele cărora le-am încurcat menirea
ne-au crestat carnea
până la suflet.
Ca atunci când te tai
într-o coală de hârtie
și afli abia mai încolo,
cu o usturime adâncă.

La un moment dat
– când era deja prea târziu, însă –
am înțeles, cu stupoare,
că aproape orice obiect
aruncat în gențile noastre
devine ca un cuțit
cu două tăișuri
ce trebuie manevrat
cu mare atenție.

Păcat că,
fără să ne dăm seama,
într-o zi ne-am aruncat
în gențile noastre,
cu un uimitor curaj,
și inimile.
Locul lor, vezi bine,
nu era acolo.


Monday, January 7, 2013

Rămășițe

Precum o veche casetă audio,
Tot ce e nou
eu trec peste ce e vechi.
Iar uneori, seara,
în liniște,
când mă așez
și ascult cu urechea ciulită,
la difuzorul din piept,
(care are o uimitoare acuratețe hi-fi,
dacă știi cum să-l setezi)
disting cu mare dificultate,
dar de-a dreptul uimit,
dedesubtul lucrurilor abia înregistrate,
rămășițe din viața unui alt om.

Thursday, November 22, 2012

Palme mari



De departe, el pare a fi un căutător de comori.

Stă îndoit de mijloc și-și ține capul cu basca în carouri aplecat în față.

Caută cu privirea în pătura de scoici de la picioarele lui, în timp ce la doi pași de el valurile Mării Negre se topesc în nisipul rece, de noiembrie. Mirosul sărat îți pătrunde până în gâtlej.

Dar el nu crede în comori.

Și chiar atunci când pare că nu va găsi nimic – ce ar fi putut rămâne pe acest țărm? – adună ceva. Îl ține câteva momente între degetele sale surprinzător de groase, ca niște cozi de ciocan prea scurte, și-l șterge cu podul palmei, cum ai șlefui un smarald.

Îl pune-n buzunar și caută din nou, iar palmele lui mari, pe care le ține între genunchi când se apleacă, par – în contrast cu pantalonii negri și geaca kaki – și mai mari. Atât de mari încât l-ai putea vedea răsturnând în câteva clipe toate stâncile acoperite cu mâzgă neagră-verzui de pe mal.

Când era copil, lui Nicolae îi plăcea să alerge pe acoperișuri. Așa că părinții l-au dat la școala profesională, să lucreze în construcții.

De atunci a ridicat nu stânci, ci nenumărate cărămizi și le-a tot așezat în zidurile de la aproape toate blocurile mari din Alexandria.

La un moment dat, a început să ridice cărămizi ca să-și facă lui o casă. Și încă una, mai târziu, pentru fiul său. Una pentru nepotul cel mare. Iar acum, ultima, pentru cel mic.
                                                                                       
În această după-amiază însă, când puținele fire albe abia-i trădează cei 70 de ani, e la mare împreună cu soția lui, pe bilete de pensionari.

Au venit ca să-și trateze reumatismul, iar degetele lui groase nu ridică acum nici stânci, nici cărămizi, nici comori. Doar scoici. Melci, mai precis. Are unul în buzunar.

Monday, November 5, 2012

Ochi roșii

Pe peronul din mozaic galben-muștar, cu modele grena, stau rămășițele zilei.

Automate cu rafturile aproape golite. Coșuri de gunoi pline. Lucrători ai metroului îmbrăcați în salopete albastre, cu urme de funingine pe față, câte un colac de cabluri peste umăr, cutii de scule și baroase cu cozi lungi lucioase de lemn. Trei tineri zgâlțâie un automat, încercând să deblocheze un sandviș rămas înțepenit.

Puțini iau la ora asta metroul din București, tocmai pentru că sunt prea mici șansele să-l mai prinzi atât de târziu. Toți cei care coboară acum, treaptă cu treaptă, scările pe cinci niveluri ale stației, la 20 de metri dedesubtul trotuarului, speră să prindă ultima cursă a zilei. Ultima șansă.

La ora asta oamenii au oboseală în mers, au oboseală în balansul inert al mâinilor, în vorbe, în păr, până și în culoarea pielii sau în subtila roșeață a albului ochilor.

Ochii ei sunt însă mai roșii de atât. Pentru că e mai mult decât oboseală în ei.

Are un palton cărămiziu, până deasupra genunchilor, o rochie gri din mohair și lână, cu paiete, cizme îmblănite roz, o geantă maronie încăpătoare din piele, atârnându-i de încheietura mâinii. Iar buzele sunt mai roșii decât cizmele, mai roșii decât haina, parcă mai roșii chiar decât rujul, care acum s-a întins de la batista umedă. Stă deasupra balustradei de ciment de lângă scări, cu telefonul în mână, și privește în gol.

Cuplul tânăr, care coboară grăbit treptele de mână și-i aruncă o privire, precum și cuplul de vârsta a doua, care stă pe scaunele roșii din fier, de lângă perete, știu. Tânăra în haină verde, care trece privind-o de două ori, știe și ea. Femeia care a venit să ia sacii din coșurile de gunoi, la fel. Angajata de la tejgheaua restaurantului fast-food de vizavi. Cu toții știm.

Așa că ne apropiem obosiți. Ușile metroului se deschid. Și se închid.
Ea e încă acolo.

Monday, October 29, 2012

Cărămizi

Ca și cum am merge pe o sârmă,
noi pășim
prudent.
Și la orice căzătură
Nici nu ne scuturăm bine
hainele de praf
Că și adăugăm
o nouă cărămidă
la temelia sufletului.
Să-l facem, chipurile,
mai puternic.

Lipim bine cărămizile.
Punem pe fiecare latură
câte o mână zdravănă
de ciment
în care am amestecat,
fără prea mare delicatețe,
tot soiul de emoții și amintiri
înțelese parțial.
Și pornim iarăși la drum,
pășind prudent,
parcă am merge pe o sârmă.

Și chiar dacă suntem
din ce în ce mai atenți,
cu cât trec zilele
observ că ochiul nostru ager
parc-a mai slăbit.
Ne tot învârtim prin bucătărie,
ieșim la plimbare
printre aceleași case vechi
– vezi, și alții au pereți! –,
iar la fiecare colț de stradă,
cu fiecare ocazie,
mai adăugăm
câte o cărămidă
la temelia sufletului,
cu vădită satisfacție.
Azi cred că iar le-am pierdut șirul.

Poate de-asta am și ajuns
parcă prea mici.
Ne ridicăm pe vârfuri
ca să putem privi
din spatele acestui zid
crescut la temelia sufletului nostru.


Sunday, April 15, 2012

Grevistul

*anul trecut, în timp ce citeam poveștile de 300 de cuvinte ale jurnalistului american Brady Dennis, mi-am dorit mult să pot scrie și eu ceva asemănător; mai jos e o încercare (nefinisată) din toamna anului trecut, când am văzut un bărbat și niște pancarte în centrul vechi și am făcut ceea ce nu fac de obicei: m-am oprit

Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.

Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.

Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.

În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.

De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.

Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.