Palme mari

De departe, el pare a fi un căutător de comori.

Stă îndoit de mijloc și-și ține capul cu basca în carouri aplecat în față.

Caută cu privirea în pătura de scoici de la picioarele lui, în timp ce la doi pași de el valurile Mării Negre se topesc în nisipul rece, de noiembrie. Mirosul sărat îți pătrunde până în gâtlej.

Dar el nu crede în comori.

Și chiar atunci când pare că nu va găsi nimic – ce ar fi putut rămâne pe acest țărm? – adună ceva. Îl ține câteva momente între degetele sale surprinzător de groase, ca niște cozi de ciocan prea scurte, și-l șterge cu podul palmei, cum ai șlefui un smarald.

Îl pune-n buzunar și caută din nou, iar palmele lui mari, pe care le ține între genunchi când se apleacă, par – în contrast cu pantalonii negri și geaca kaki – și mai mari. Atât de mari încât l-ai putea vedea răsturnând în câteva clipe toate stâncile acoperite cu mâzgă neagră-verzui de pe mal.

Când era copil, lui Nicolae îi plăcea să alerge pe acoperișuri. Așa că părinții l-au dat la școala profesională, să lucreze în construcții.

De atunci a ridicat nu stânci, ci nenumărate cărămizi și le-a tot așezat în zidurile de la aproape toate blocurile mari din Alexandria.

La un moment dat, a început să ridice cărămizi ca să-și facă lui o casă. Și încă una, mai târziu, pentru fiul său. Una pentru nepotul cel mare. Iar acum, ultima, pentru cel mic.

                                                                                       

În această după-amiază însă, când puținele fire albe abia-i trădează cei 70 de ani, e la mare împreună cu soția lui, pe bilete de pensionari.

Au venit ca să-și trateze reumatismul, iar degetele lui groase nu ridică acum nici stânci, nici cărămizi, nici comori. Doar scoici. Melci, mai precis. Are unul în buzunar.