Ochi roșii

Pe peronul din mozaic galben-muștar, cu modele grena, stau rămășițele zilei.

Automate cu rafturile aproape golite. Coșuri de gunoi pline. Lucrători ai metroului îmbrăcați în salopete albastre, cu urme de funingine pe față, câte un colac de cabluri peste umăr, cutii de scule și baroase cu cozi lungi lucioase de lemn. Trei tineri zgâlțâie un automat, încercând să deblocheze un sandviș rămas înțepenit.

Puțini iau la ora asta metroul din București, tocmai pentru că sunt prea mici șansele să-l mai prinzi atât de târziu. Toți cei care coboară acum, treaptă cu treaptă, scările pe cinci niveluri ale stației, la 20 de metri dedesubtul trotuarului, speră să prindă ultima cursă a zilei. Ultima șansă.

La ora asta oamenii au oboseală în mers, au oboseală în balansul inert al mâinilor, în vorbe, în păr, până și în culoarea pielii sau în subtila roșeață a albului ochilor.

Ochii ei sunt însă mai roșii de atât. Pentru că e mai mult decât oboseală în ei.

Are un palton cărămiziu, până deasupra genunchilor, o rochie gri din mohair și lână, cu paiete, cizme îmblănite roz, o geantă maronie încăpătoare din piele, atârnându-i de încheietura mâinii. Iar buzele sunt mai roșii decât cizmele, mai roșii decât haina, parcă mai roșii chiar decât rujul, care acum s-a întins de la batista umedă. Stă deasupra balustradei de ciment de lângă scări, cu telefonul în mână, și privește în gol.

Cuplul tânăr, care coboară grăbit treptele de mână și-i aruncă o privire, precum și cuplul de vârsta a doua, care stă pe scaunele roșii din fier, de lângă perete, știu. Tânăra în haină verde, care trece privind-o de două ori, știe și ea. Femeia care a venit să ia sacii din coșurile de gunoi, la fel. Angajata de la tejgheaua restaurantului fast-food de vizavi. Cu toții știm.

Așa că ne apropiem obosiți. Ușile metroului se deschid. Și se închid.
Ea e încă acolo.