Scările

Pe trepte
te-am aşteptat numărând trecători.
Zeci sau poate sute să fi fost – o lume întreagă
a trecut pe lângă mine...
Aşa că am vorbit cu fiecare în parte.
Încercam să-mi fac prieteni, cred,
şi mi se strângea inima de fiecare dată
când apărea cineva nou şi credeam, mai întâi, că eşti tu.
Dar nu erai.
Apoi, un timp dintr-o altă lume a trecut şi
au plecat toţi, pe rând,
luându-şi fiecare la revedere în felul lui:
un munte, de exemplu, mi-a lăsat un gând înalt,
un râu – trecerea lui. Soarele mi-a lăsat şi el
pe piele diverse pete mici.
Când, într-un final, ai ajuns tu,
nu mai era nici din lume, nici din mine,
aproape nimic.
Eu eram doar un gând mai înalt, trecător, ca o pată
de la soare pe obrazul tău. Tu
ai dat cu ochii de ea şi ai zâmbit
încet. Poate nici nu voiai să zâmbeşti...