Printre ramuri

Trebuie să-ți mărturisesc

că m-am imprietenit

iremediabil

cu un copac.

Nu, nu mi s-a părut...

Te uitai exact în ochii mei

când am dat mâna cu el.

E un copac de-adevăratelea.

Cu nume, prenume, CNP,

chiar și data când a fost plantat

aici

în acest aeroport.

Le are pe toate

gravate pe deva...

Doar că nu am avut noi

timp să le căutăm.

Da, e un copac ca toți ceilalți,

dar are un ceva aparte.

Un je ne sais quoi,

sau un soi de vino-n-coa.

(Uite că rimează!)

Am văzut eu, sigur,

m-am uitat bine de tot la el,

printre șuvitele părului tău

când stăteai deasupra mea

și mă mușcai încet de ureche.

Are o coroană mare

și niște frunze palmate, mici,

de parc-ar prinde

și-ar ține ușor

cu ele

puținul timp pe care-l avem împreună.

Azi am așa o stare electrizant de ritmată

care pornește din piciorul tău

ce se joacă peste al meu

și urcă până la suflet.

În timp ce tu citești

din această carte cu coperte albastre

și cu o pată portocalie

pe prima pagină

de la mandarina pe care o decojeam,

și din care a zvâcnit un nor de suc.

Apreciez la el

– despre copacul nostru zic –

că locuiește în aeroport.

Mi se pare un gest de mare curaj

să prinzi rădăcini

în locul acesta

unde oamenii

nu opresc niciodată.

Nici n-ai cum să-ți faci prieteni,

pentru că pe aici

fiecare are un alt loc

către care se grăbește.

Nimeni nu ia vreodată taxiul

sau autobuzul de noapte

ca să vadă un copac.

(Bine, în afară de noi...)

Și totuși, el crește aici, falnic,

la o aruncătură de băț

de automatul care dă tichete de parcare.

Oamenii din mașini

văd copacul preț de doar 2 secunde,

cât durează curba molatecă de lângă el,

îi aruncă o privire pierdută,

sau văd direct prin el

și merg mai departe.

Numai noi nu ne putem lua ochii

de la acest copac,

care între timp

a crescut și înăutrul nostru

și a prins în ramurile lui

gânduri ascunse,

idei indrăznețe,

și sentimente

atât de ușoare

încât le ține cu frunzele lui palmate

ca să nu fugă.

Pentru că la înălțimea asta,

a vârfului său,

trec doar păsări, și nori,

și vântul de după-amiază.

Iar inimile noastre, uite,

au ajuns pe creanga

cea mai de sus

și ating o stea.

Mâini hotărâte

Aș zice

că uneltele astea

sunt goale pe dinăuntru...

Unde altfel ar putea încăpea

toate poveștile pe care le spun

cu fiecare muchie,

cu fiecare nod,

cu fiecare așchie sărită,

cu fiecare moment

în care niște mâini hotărâte

(ale aceluiaș om,

pe care l-am putea numi,

în termeni generali,

bunic)

au stat pe trupul lor

și le-au strâns

atât de tare

încât credeam că barda asta

nu poate fi oprită

de niciun fel de lemn,

sau fier,

ori de vreo piatră.

M-aș putea gândi chiar

că o astfel de lamă

e făurită special

să șfichiuie prin aer,

în timp ce se repede ageră

să taie...

însuși timpul.

De fapt,

uneltele astea sunt

chiar foarte pline.

Atât de pline,

încât cad grele

și tăcute

în mâinile mele,

care la rândul lor

trebuie să fie

din ce în ce mai hotărâte.

(Cu)tremur

Stă,

la o masă

mai ferită,

undeva în colțul

întunecat al birtului,

acolo unde nu-l vede nimeni

(deși la ora asta 

oricum nu mai e treaz decât el),

Dumnezeu.

Moțăie obosit,

cu un pahar

în mâna dreaptă,

mângâindu-i ușor,

cu degetele muncite,

striațiile.

Mâna stângă, în schimb,

o ține în față și se uită,

cu ochii împăienjeniți,

pe sub ochelari,

la cadranul ceasului.

E ușor aburit

de la prea multe

schimbări climatice

pe care a trebuit

să le manageruiască

în ultima vreme.

Când, deodată,

zdrang! pumnul pe masă,

băgând jumate de continent

într-un (cu)tremur spontan.

– Iar mă culc la ceasuri târzii,

în mama mă-sii...

ca să schimb ora!

Nici nu mai știu: de data asta

o dădeam înainte

sau înapoi?

Încheieri și descheieri

Termosul tău

bleumarin închis,

cu închizătoarea lui argintie

– atât de fermă

în propria-i misiune

de păstrare

a fluidelor vitale –

iese uneori din dulap,

și-mi face semn

să mă uit

la el

în lumină.

Vrea să-mi arate,

în corpul său lucios,

reflecția

propriei mele fețe.

Cea care păstrează și ea

bine de tot, în spate,

o mulțime de momente

încheiate prost,

o mulțime de 

seri încheiate prea târziu

și, în general,

o mulțime de încheieri

neîncheiate,

sau poate chiar

descheiate de-a binelea…

Precum nasturele de sus

de la cămașa mea,

pe care-l desfaci tu,

cu un zâmbet,

când vrei să fiu

mai relaxat

cu toată

viața

dinaintea mea.

Aș vrea, uneori,

să deschei

mai degrabă

capacul termosului

bleumarin închis,

și să vâri înăuntrul lui

toate aceste lucruri care

trec prin viața mea

și lasă urme.

Ba nu, stai!

Hai să rescriem,

am o idee mai bună.

Cred că am putea

să încercăm

să te punem pe tine

în termosul

bleumarin închis,

și să devii astfel

tu

lichidul meu vital.

Dar... adevărul e

că nici nu e nevoie.

De ceva vreme, deja,

tu-mi umbli prin viață

ca sângele prin vene,

sau ca un pârâiaș de munte,

printre șisturile cristaline

(pe-asta am pus-o mai mult

pentru că-mi place cum sună)

care susură printre pietre.

Cum nu susură? Ba da, susură.

Doar că nu-l auzi tu, acum,

cum nici porii mei nu-i auzi

susurând

când mă atingi

pe mână

cu mâna ta

și în ochi

cu o privire.

Apa noastră cea de toate zilele

Tu spui

că nu-ți place apa

din paharul de pe noptieră.

Zici că dacă e de ieri are alt gust.

E apă veche.

Ca și cum s-ar fi adunat în ea

toate firele de praf

care plutesc prin cameră

și toate firele narative

ale zilei de ieri și de azi,

care plutesc între noi.

Când eram mic

credeam că am înțeles,

uitându-mă la apă,

cum a apărut viața pe Pământ:

în jgheabul din curtea găinilor

apăreau

după o vreme

zeci de mormoloci.

Iată secretul vieții!,

mi-am zis.

Torni niște apă într-un pahar

și, la un moment dat, apare viața.

Abia mai târziu am înțeles

că broaștele din grădină

veneau noaptea, pâș-pâș,

și-și depuneau ouăle acolo.

Așa cum și noi ne depunem

uneori gândurile

în apa care

ne curge printre degete

în baie.

Până-ntr-o zi când apa

dă pe-afară din cadă,

pe-afară din casă,

pe-afară din paharul de pe noptieră.

Te-ai gandit vreodată

de ce se răstoarnă paharul

atunci când te aștepți mai puțin?

Îți spun eu: e un semn.

E timpul să lași viața să curgă.

Apa de ieri de pe noptieră nu e veche.

E doar o apă

care a stat prea mult timp

fără viață.

Hai mai bine să dăm găuri

într-un capac de sticlă de plastic,

să ne alergăm bine de tot

și să ne udăm cu ea

până la piele.

Cârcei de viță

Te-am zărit în marea sală

a imaginației mele,

pe unde trec grăbite,

cu poșete

sau genți diplomat,

dar mai ales foarte îmbrăcate

– fiindcă acum e iarnă –

tot felul de idei.

Stai într-un colț,

la o masă,

îmbracată-n rochie

(ce bine-ți pică pe șolduri!)

și bei ciocolată caldă.

Pesemne nu aveau cafea azi.

Ba din când în când,

mai și ridici ochii și mă privești

de sub genele

ce se arcuiesc

precum cârceii de viță

în miezul verii.

Cândva, îți plăcea

această cafenea

semi-obscură,

aproape excentrică

din marea sală a imaginației mele.

Acum, însă,

treci din ce în ce mai rar.

Ți-oi fi mutat serviciul

și nu mai e în drumul tău spre casă.

Bine… ce-i drept,

Nici eu nu te mai invit

Înăuntru.

Poate și pentru că ochii tăi,

cu gene ce se arcuiesc

precum cârceii de viță

în miezul verii,

se-ntâlnesc, la un moment dat, cu ochii mei.

Și-atunci

mie mi-e greu să am grijă

de ce se petrece

în marea sală a imaginației mele,

iar tu ajungi acasă târziu.

Prezent

Pentru că suntem adesea

prea ocupați

cu trecutul sau cu viitorul,

cm inventat

ceasurile.

Să numere ele, etern,

clipa prezentă,

în calupuri extrem de egale,

ca apoi s-o putem apoi clasifica rapid

în categoria „a fost”.

Așa ne mai luăm și noi

o piatră de pe suflet

și ne putem continua, liniștiți,

viața.

Într-un ceas

fiecare rotiță trebuie așezată

cu extraodinară precizie,

pentru ca un proces atât de complex

precum număratul până la 60

să aibă loc

la perfecție.

E o chestiune de mare finețe,

pentru care am construit institute,

fabrici și pensete minuscule.

Nu cumva să ne scape

vreo secundă printre degete.

prezentul, vezi bine,

trebuie tratat

cu mare băgare de seamă,

câtă vreme noi

suntem prinși

cu altele.